În aprilie 2024, la București, la Londohome, a avut loc o dezbatere intitulată „De ce nu putem vorbi despre Palestina?”. Ironia evidentă era că participanții vorbeau, nestingheriți, despre Palestina într-o țară democratică, fără cenzură, fără arestări și fără consecințe legale pentru opiniile exprimate. Și totuși, nimeni nu a remarcat contradicția fundamentală dintre realitate și retorica victimizării.
La fel de puțini au explicat de ce sloganuri precum „înapoiați trupurile martirilor palestinieni” ar trebui privite drept simple revendicări umanitare. Toți acei „martiri” invocați în propaganda militantă sunt autori ai unor atentate împotriva civililor israelieni: oameni care au ucis în autobuze, restaurante, cafenele, pe stradă sau, în cazul masacrului din 7 octombrie 2023, participanți la atrocități care au inclus violuri, răpiri și execuții ale civililor.
Aici apare întrebarea esențială: de ce o parte a tinerilor occidentali și români care se definesc drept „progresiști” ajung să romanțeze mișcări profund iliberale, autoritare și violent intolerante?
Aceleași cercuri activiste care vorbesc constant despre drepturile minorităților, feminism sau libertăți sexuale evită aproape complet să discute despre persecuțiile comise de grupări islamiste împotriva creștinilor, yazidilor, druzilor, alauiților sau chiar împotriva musulmanilor considerați „necorespunzători”. Rareori există proteste similare pentru victimele creștine din Sudan, pentru musulmanii uiguri persecutați de China sau pentru atrocitățile comise de Rusia împotriva civililor ucraineni.
Aceasta nu este o simplă diversiune. Întrebarea legitimă este alta: de ce anumite victime devin simboluri globale, iar altele sunt aproape complet ignorate? Răspunsul ține de o combinație de ideologie, propagandă și oportunism politic — și de un standard moral care se aplică selectiv, în funcție de identitatea agresorului, nu a victimei.
Și în România poate fi observată o coaliție eterogenă care gravitează în jurul activismului pro-palestinian radical. Există un nucleu format din persoane venite în perioada comunistă, când regimul Ceaușescu întreținea relații apropiate cu organizații palestiniene susținute de Moscova. S-au adăugat convertiți la islam, activiști importați din spațiul occidental și o parte a noii imigrații din Orientul Mijlociu sau Asia musulmană.
Acestora li se alătură segmente ale stângii radicale occidentale — exact categoria pe care, în limbajul politic consacrat, o numim „idioți utili”: persoane convinse că luptă împotriva colonialismului, dar care ajung să legitimeze mișcări profund reacționare. Momentul când aceștia își dau seama de ce au făcut este, de cele mai multe ori, tardiv în istorie — ei devenind victimele mișcărilor pe care le-au sprijinit să se afirme, de la terorismul islamic la nazism sau la comunism.
Fenomenul devine și mai paradoxal atunci când activismul pro-Hamas ajunge să se intersecteze cu cercuri conspiraționiste, anti-occidentale sau chiar cu extrema dreaptă antisemită. În multe state europene și în SUA, aceste alianțe improbabile au devenit deja vizibile: radicalismul islamist, extrema stângă și antisemitismul clasic descoperă că au un adversar comun — Occidentul liberal și existența statului Israel. România nu este imună la această tendință.
Problema reală nu este că oamenii discută despre Palestina. Într-o democrație, este normal să existe dezbateri, critici la adresa guvernului israelian sau compasiune pentru civilii palestinieni. Problema apare atunci când compasiunea selectivă se transformă în justificare morală pentru terorism, când sloganurile umanitare devin vehicule pentru propaganda extremistă și când o parte a elitei activiste occidentale confundă militantismul islamist cu o formă de emancipare socială. Istoria arată că mișcările care glorifică violența împotriva civililor nu rămân niciodată limitate la o singură țintă.
O problemă majoră a modului în care aceste manifestații s-au transformat, de la an la an, este că vedem tot mai mult cum nu se mai exprimă dorința existenței unui stat arab palestinian alături de Israel, ci se folosește varianta genocidară islamistă a „Nakba” — deplângerea existenței unui singur stat evreiesc. De asemenea, mulți dintre tinerii români progresiști aruncați în primele rânduri ale acestor marșuri mărșăluiesc cu fotografii ale teroriștilor. Sunt convins că în marea lor majoritate nu știu cu adevărat ce se ascunde în spatele acelor chipuri. Sper să nu afle și ei, precum au aflat-o atâția tineri de bună-credință din Europa — de la Paris-Bataclan, la Madrid-Atocha, la Manchester Arena.