Weekendul care tocmai s-a încheiat (25–26 iulie) a fost dominat, în mai multe țări europene, de marșurile Pride, organizate de comunitatea LGBTQ+. Astfel de manifestații au avut loc la Belfast, Amsterdam, Oradea, dar și în alte orașe din România în ultimele săptămâni, precum și la Berlin.
În Germania, însă, evenimentul a fost umbrit de un atac extrem de grav. Un cetățean german de origine libaneză a intrat cu o dubă în mulțime, după care a coborât și a atacat oamenii cu o macetă. După aproximativ 16 ore de căutări, atacatorul a fost împușcat mortal de poliția germană.
Problema mea nu este doar atacul în sine. Despre radicalii islamiști mi-am format de mult o opinie: sunt teroriști și trebuie tratați ca atare.
Problema mea este alta.
Este modul în care o parte a clasei politice și o parte a presei aleg să relateze asemenea evenimente.
Am văzut titluri de tipul: „O mașină a intrat în mulțime” sau „Un atacator a lovit participanții”. Foarte puține materiale au pus accent pe ceea ce autoritățile germane aveau să confirme ulterior: radicalizarea individului și legăturile sale cu mediul islamist.
Ministrul german de Interne a declarat clar:
„Suspectul a atras atenția în trecut printr-un număr mare de infracțiuni, prin radicalizare și prin apartenența la scena islamistă.”
Aceste informații sunt esențiale pentru înțelegerea contextului. Dacă ele sunt împinse la finalul articolelor sau tratate superficial, publicul rămâne cu o imagine incompletă asupra realității.
PRIDE ORADEA
Vreau să fie foarte clar un lucru.
Nu am nimic împotriva persoanelor care fac parte din comunitatea LGBTQ+.
Cred că într-o societate liberă fiecare are dreptul să-și trăiască viața așa cum consideră, atât timp cât respectă drepturile și legile ca și noi.
Am însă o rezervă față de orice formă de manifestare ostentativă în spațiul public, indiferent cine o face.
Așa cum nu mi se pare firesc să văd cupluri heterosexuale care au gesturi intime exagerate pe stradă. La fel, nu mi se pare potrivit nici atunci când astfel de manifestări sunt făcute de persoane din comunitatea LGBTQ+.
Dar adevărata problemă este alta
Discuția este atât una morală, cât și una juridică.
Primăria Oradea nu a acordat aviz pentru desfășurarea marșului pe traseele solicitate. E adevărat, de vreo patru ani nu dă avize.
Cu toate acestea, manifestația a avut loc, iar Jandarmeria a aplicat amenzi în baza Legii nr. 60/1991 privind organizarea adunărilor publice.
Ulterior, au apărut numeroase reacții din partea unor politicieni, în special din USR, dar și din partea Avocatului Poporului, care au vorbit despre încălcarea libertății de exprimare și despre abuzurile autorităților.
Și atunci apare întrebarea:
Cine are dreptate?
Primăria?
Organizatorii?
Jandarmeria?
Răspunsul este mai complicat decât pare.
Din punctul de vedere al Legii nr. 60/1991, odată ce primarul emite o decizie de interzicere a unei adunări publice, organizarea acesteia pe traseul respectiv devine nelegală, iar Jandarmeria are temei legal pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale.
În același timp însă, articolul 39 din Constituția României garantează libertatea întrunirilor pașnice.
Organizatorii susțin că o decizie administrativă a unei primării nu poate anula exercitarea unui drept fundamental.
Mai mult, în cauze similare, instanțele române au anulat amenzi aplicate participanților la astfel de manifestații, apreciind că anumite interdicții au încălcat standardele Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, asistăm la un conflict între două interpretări juridice și constituționale.
Nu este o situație în care răspunsul este alb sau negru.
Woke și corectitudinea politică
Vreau să ating și un alt subiect, pentru că, în opinia mea, are legătură cu tot ceea ce discutăm.
În ultimele zile s-a vorbit intens despre noul film Odiseea, regizat de Christopher Nolan.
Controversa privește alegerea actriței care o interpretează pe Elena, un personaj descris în scrierile clasice într-un anumit context etnic și cultural, ,,cea cu brațele albe”.
Nu este primul caz.
Au existat și alte producții care au schimbat deliberat identitatea unor personaje istorice sau literare, în numele reprezentării și diversității.
Aici apare întrebarea:
Unde începe și unde se termină libertatea artistică?
De unde începe rescrierea unor opere clasice? Și este normal să faci asta?
În opinia mea, operele clasice ar trebui respectate așa cum au fost concepute.
Nu ai schimba identitatea lui Othello, personajul maur creat de Shakespeare, transformându-l într-un personaj caucazian.
La fel cum ar părea nefiresc ca într-un film biografic despre Barack Obama rolul principal să fie interpretat de Leonardo DiCaprio sau, invers, ca Joe Biden să fie interpretat de Whoopi Goldberg. (Am văzut niște glume care circulă pe net).
Nu este vorba despre valoarea actorilor.
Este vorba despre autenticitatea personajelor.
Filmele noi pot spune orice poveste doresc.
Însă operele clasice cred că merită păstrate cât mai aproape de forma în care au fost imaginate. Nu?!
Oscarurile și identitatea
De ani buni nu mă mai uit cu aceeași plăcere la Premiile Oscar. Ba chiar am început să nu mă mai uit deloc.
Am senzația că, uneori, accentul cade mai mult pe identitatea câștigătorului decât pe performanța artistică.
Vedem titluri în presă precum:
„Prima femeie asiatică care câștigă…” / „Primul actor transgender care obține…” / „Primul…” / „Prima…”
Desigur, astfel de premiere pot avea o semnificație socială.
Dar întrebarea este alta:
Nu ar trebui ca primul lucru pe care îl spunem despre un câștigător să fie talentul său? Rolul pe care l-a făcut?
Nu riscăm, fără să vrem, să transmitem ideea că premiul este acordat pentru identitate și abia apoi pentru valoarea artistică?
Despre excese
Îmi amintesc și cazul arbitrului român Sebastian Colțescu, criticat după ce a folosit expresia „ăla negru” pentru a identifica un jucător în timpul unui meci. FIFA i-a dat dreptate lui Colțescu…
Sigur că există rasism.
Sigur că trebuie combătut!
Dar nu orice referire la culoarea pielii reprezintă automat rasism.
Uneori, este pur și simplu un element de identificare, exact cum ai spune „tipul blond”, „fata roșcată” sau „domnul brunet”.
Nu putem transforma orice expresie într-o ofensă.
Dacă un caucazian merge în Africa probabil va fi descris după culoarea pielii de cei de acolo.
Oameni buni,
Trăim în secolul XXI.
Rasismul, antisemitismul și discriminarea pe criterii de orientare sexuală nu își au locul într-o societate democratică.
Dar nici excesele ideologice și nici încercarea de a impune cu orice preț o anumită viziune asupra societății nu fac bine.
Istoria ne arată că extremele se hrănesc unele pe altele.
Cu cât împingi mai agresiv și obsesiv o direcție, cu atât îi oferi celeilalte mai mult combustibil.
Iar rezultatul îl vedem deja în multe state occidentale, inclusiv la noi în țară:
Societăți tot mai polarizate, discurs tot mai radical și tot mai puțin spațiu pentru dialog.
Poate că a venit momentul să ieșim din logica taberelor și să ne întoarcem la ceea ce ar trebui să fie esența unei democrații:
libertate, respect reciproc și aplicarea egală a legii pentru toți.
Phota credits: Chat GPT