ROMÂNIA, ȚARA TUTUROR ETICHETELOR

În ultimii ani ai scenei politice românești am asistat la o radicalizare tot mai accentuată a discursului public. România a devenit, treptat, țara etichetelor. Oricine îndrăznește să aibă o opinie diferită de discursul dominant riscă să fie catalogat instant: „extremist”, „putinist”, „anti-UE”, „soroșist”, „fascist”, „trumpist” sau „vândut sistemului”.

Aceste etichete nu apar întâmplător. Ele sunt alimentate constant de rețele sociale, ONG-uri, influenceri politici, televiziuni și personaje publice care transformă orice dezbatere într-un război ideologic. Nu mai există nuanțe. Nu mai există dialog. Există doar tabere.

Fenomenul nu este nou. Încă din 2014, Klaus Iohannis a fost susținut electoral de numeroase grupuri civice și comunități online care promovau ideea unei „Românii normale”, în opoziție directă cu PSD. În primul mandat, fostul președinte a cultivat această polarizare, folosind fiecare criză politică sau socială pentru a-și consolida poziția. Tragedia de la Incendiul de la Colectiv a devenit nu doar un moment de revoltă publică, ci și un punct de cotitură politic.

La acea vreme, PSD era prezentat drept sursa tuturor relelor din societate. Au apărut lozinci precum „Ciuma Roșie”, plăcuțele suedeze, ,,PUIE MONTA” și multe alte forme de radicalizare a spațiului public. România a început să se împartă între „cei buni” și „cei răi”, între „europeni” și „retrogradați”, între „progresiști” și „needucați”.

Este adevărat că PSD-ul acelor ani părea un mamut politic care controla aproape tot: guverne, majorități parlamentare, instituții și jocuri de culise. Numai că același Klaus Iohannis, după ce și-a asigurat al doilea mandat, a readus PSD la guvernare, într-o alianță care a bulversat inclusiv propriul electorat.

Din acel moment, societatea românească a devenit și mai confuză. Dacă PSD era „răul absolut”, cum devenise brusc acceptabil? Dacă „ciuma roșie” putea guverna alături de cei care o demonizaseră ani la rând, atunci poate că întreaga luptă fusese mai degrabă una de putere decât una de principii.

Din această fractură au apărut două Românii. Pe de o parte, curentul progresist, urban, apropiat de valorile occidentale, justiție militantă și teme progresiste. Pe de altă parte, un curent naționalist și conservator, născut tocmai ca reacție la discursul superior și exclusivist al primei tabere.

Problema este că prima zonă ideologică a reușit să acapareze o mare parte din discursul instituțional și mediatic, ascunzându-se adesea în spatele steagului european. Astfel, orice critică la adresa Uniunii Europene, a politicilor progresiste sau a anumitor decizii externe a fost automat asociată cu propaganda rusă sau cu extremismul.

În timpul pandemiei, dacă puneai sub semnul întrebării anumite măsuri luate de autorități, riscai imediat să fii catalogat drept „anti-vaccinist”, „negaționist” sau „anti-european”. Nu conta dacă întrebările erau legitime. Simplul fapt că ieșeai din linia oficială era suficient pentru stigmatizare.

Același lucru s-a întâmplat și după izbucnirea războiului din Ucraina. Orice apel la negocieri de pace sau la o abordare mai echilibrată era sancționat public. Exemplul fostului ministru al Apărării, Vasile Dîncu, este relevant. Pentru simplul fapt că a vorbit despre necesitatea unor negocieri de pace, a fost practic eliminat din funcție și transformat într-o țintă publică.

Etichetele au venit imediat: „prorus”, „putinist”, „trădător”. În acea perioadă, orice nuanță devenise suspectă.

La fel s-a întâmplat și în conflictul dintre Israel și Hamas. Dacă susțineai dreptul Israelului la apărare, erai automat acuzat că susții crime împotriva civililor. Dacă empatizai cu drama palestinienilor, riscai să fii etichetat antisemit. Dialogul a fost înlocuit de execuții morale în spațiul public.

Fast forward către România anului 2026: mecanismul etichetelor funcționează perfect și astăzi.

Dacă Nicuşor Dan critică anumite decizii ale Bruxelles-ului, este imediat catalogat drept „aurist” sau „eurosceptic”. Dacă are o relație apropiată cu administrația americană, devine „trumpist”. În multe cercuri europene, Donald Trump a ajuns să fie tratat aproape ca un inamic ideologic global, noul simbol al „pericolului populist”.

Între timp, etichetele interne continuă să rescrie realitatea politică românească. Nicușor Dan devine „pesedist” atunci când convine adversarilor săi, iar Ilie Bolojan este prezentat drept salvatorul reformelor doar pentru că este validat de Bruxelles.

În tot acest haos ideologic, România pierde ceva mult mai important decât o simplă dezbatere politică: pierde capacitatea de a mai construi punți între oameni.

O societate care trăiește exclusiv din etichete nu mai caută adevărul. Caută doar dușmani.

Iar atunci când fiecare tabără își demonizează adversarul, unitatea socială devine imposibilă. Nicușor Dan nu a reușit, încă, să reuneasă cele două Românii.