Am ajuns într-un impas economic major. Viața s-a scumpit alert în ultimii doi-trei ani, iar veniturile cetățenilor stagnează sau au crescut într-un ritm mult mai lent decât explozia prețurilor. Costurile de încălzire și întreținere pentru locuințe, al benzinei și motorinei, la orice marfă din comerț – alimente și articole de larg consum de orice fel – au sporit în general cu 50% ori s-au dublat.
În termeni tehnici România traversează o combinație de dezechilibre macroeconomice serioase, încetinire economică și presiuni structurale într-un context european relativ stabil. Simptomele pe înțelesul tuturor:
-
Deficit bugetar extrem de ridicat — România a avut un deficit de aproximativ 9,3% din PIB în 2024, cel mai mare din Uniunea Europeană. Limita UE este de 3%, iar țări precum Italia au avut în jur de 3,1% în 2025. Chiar și după măsuri de ajustare, deficitul rămâne foarte ridicat: 8,3–8,4% din PIB în 2025 și 6–6,5% estimat pentru 2026. Acest lucru menține România în procedură de deficit excesiv a UE și ne expune riscului de sancțiuni sau suspendare de fonduri europene.
-
Inflație mult peste media UE — România a înregistrat 7–10% în 2025–2026, în timp ce media UE a fost de aproximativ 2%. Aceasta înseamnă o erodare accelerată a puterii de cumpărare comparativ cu economiile vest-europene, unde prețurile sunt mult mai stabile.
-
Creștere economică slabă și recesiune tehnică — Economia încetinește vizibil, cu o creștere anuală de 0,6–1% și o contracție de 1,8% în ultimul trimestru din 2025. România a intrat anul trecut în recesiune tehnică (două trimestre consecutive de scădere) în timp ce UE crește foarte modest (0,3–0,4%).
-
Deficit extern mare — Deficitul de cont curent a depășit 30 miliarde euro în 2025, indicând că economia consumă mai mult decât produce.
-
Politici fiscale nesănătoase și colectare slabă a taxelor — Ani de creșteri salariale și cheltuieli publice fără acoperire au dus la explozia deficitului. România are printre cele mai mici venituri fiscale ca procent din PIB din UE.
-
Dependență de consum — Creșterea economică s-a bazat pe consum, nu pe investiții productive.
-
Deficit comercial cronic — Importurile depășesc constant exporturile.
-
Probleme structurale — Corupție mare și eficiență administrativă redusă. Emigrație masivă și deficit de forță de muncă. Infrastructură slabă. România absoarbe lent fondurile europene, pierzând oportunități de investiții.
Așadar comparația cu alte alte țări europene arată că avem cel mai mare deficit bugetar, o inflație de trei-patru ori mai mare decât media UE, o creștere economică sub media UE și printre cele mai severe dezechilibre externe.
Guvernanții au reacționat prin adoptarea de măsuri descrise drept “consolidare fiscală”, concentrate pe creșteri de taxe (TVA, accize, instituirea de taxe suplimentare pentru bănci și anumite sectoare) împreună cu înghețarea salariilor și pensiilor. Drept urmare deficitul începe să scadă treptat, iar UE aprobă și consideră planul viabil pe termen lung. Veniturile reale ale populației sunt deocamdată în declin, consumul încetinește, iar un melc poate întrece creșterea noastră economică.
Politicienii noștri fac ce fac și după ce ne aduc în pragul falimentului devin chirurgi neinteresați de vindecare temeinică, doar de resuscitare până la viitorul colaps. Vaca de muls trebuie salvată din când în când. Traiectoria după 1989 este sinuoasă, dar converge către victoria și supremația unui stat profund corupt.
Anii 1990 au fost definitorii. Polonia a reușit o privatizare transparentă și echitabilă de pe urma căreia au beneficiat numeroși cetățeni, punând bazele prosperității din prezent, în timp ce la noi transferul activelor de stat către sectorul privat a fost profund viciat de foștii comuniști și aliații lor. Acești profitori au exploatat pozițiile de putere moștenite, rețelele informale și slăbiciunea noilor instituții pentru a-și asigura beneficii personale, transformând reformele într-un vehicul de îmbogățire ilicită. În principiu ne-am dezindustrializat haotic spre avantajul fostei nomenclaturi, fără reinvestiții în beneficiul rentabilizării economice.
Ce altă țară ne-ar mai putea oferi un model în privința redresării, sau măcar de gândit? Argentina condusă de Javier Milei a reușit să evite colapsul total. Inflația anuală a scăzut de la 211% în 2023 la 30-40% în 2025, bugetul a trecut pe surplus după 14 ani de deficite consecutive, s-a înregistrat o creștere economică de 3-5% după recesiunea inițială, iar investitorii și-au recăpătat încrederea în fezabilitatea economiei argentiniene. Reformele adoptate au redus drastic reglementările economice, subvențiile de stat, inflația prețurilor și numărul de angajați la nivel guvernamental central.
Șocul social a fost inițial puternic iar unele probleme structurale persistă, însă măsurile radicale au abordat direct cauzele principale ale dezastrului: hiperinflația, deficite cronice, lăbărțarea aparatului de stat însoțită de corupție, ineptitudine și nepotism.
O asemenea terapie de șoc nu este însă posibilă în România și probabil nici de dorit. Noi nu avem hiperinflație, iar prezența în UE stabilește cu totul alt context: avem acces la fonduri europene (chiar dacă le ratăm), ar trebui să urmăm reguli fiscale stricte (chiar dacă le ignorăm) și facem parte din lanțuri comerciale paneuropene care facilitează accesul la piețe externe (depinde de felul în care știm să profităm de acest lucru).
Putem prelua însă trei inițiative argentiniene: disciplina fiscală (deficitul trebuie micșorat ferm, nu cosmetizat), prioritizarea inflației (stabilitatea prețurilor este baza creșterii economice) și eficientizarea aparatului de stat (reducerea birocrației și a risipei aferente). Toate acestea se pot realiza fără terapie de șoc, dar trebuie urmărite statornic indiferent de coloratura guvernării.
Șansele unei asemenea abordări consecvente, timp de cinci-zece ani, sunt din păcate minime. Clasa noastră politică este opacă la rațiune dincolo de propriile interese. Partidul AUR nu face excepție. George Simion este un vechi tovarăș de drum al lui Călin Georgescu, preocupat în prezent de propulsarea lui în funcția de prim-ministru. Personaj notoriu pentru fandacsii care mai de care, Georgescu își ia lumina de la Răsărit asemeni precursorilor proletcultiști din anii 1950: “Știți ce înseamnă ‘suflet’ în rusește? Înseamnă ‘duh’. De aceea această parte a lumii [Rusia] înseamnă tot mai mult. Acolo [în Rusia] este lumina… Președintele Putin este dedicat țării lui.“ Într-un interviu la TVR a spus, plin de admirație, că Putin „este printre puținii lideri care își iubește țara indiferent prin ce mijloace.” Fără îndoială, la fel ca Ceaușescu. Și cum putem ieși din impas? “Șansa României este înțelepciunea rusească”, verdict din 2021.
Georgescu laudă comunismul, unde chipurile „nu exista corupție”. Dintr-un interviu la Metropola TV: „Ce înseamnă să ai o economie suverană? Înseamnă că toate resursele țării, toate bogățiile mari ale țării, strategice, intră în proprietatea poporului român.” Poporul servește drept eufemism pentru stat și o clică politică, la fel ca în comunism. Suveranitatea clamată de Călin Georgescu și AUR se sprijină pe etatism, colectivism și autarhie. Este o rețetă resuscitată pentru cei care nu au experimentat perioada comunistă ca adulți. Sunt mulți și creduli.
Nu se întrevede nicio schimbare profundă în bine. Așa ceva nu poate izvorî decât din minți lucide, dar politicienii sunt preocupați de păstrarea sau obținerea puterii, iar demosul vuiește de o parte sau alta sedus de panem et circenses. Poetul Juvenal a consacrat expresia, descriind succint obținerea de aprobare publică nu prin excelență și maturitate politică, ci prin deturnare către tendințele superficiale ale mulțimii. Iluziile diseminate ca paleativ sunt atrăgătoare, însă la un moment dat nu mai pot farda realitatea. Pâinea devine tot mai scumpă și circul din ce în ce mai ipocrit. Ignorarea îndelungată a datoriei civice, insinuează Juvenal, duce la ruină… mai ales când vine de sus și jos deopotrivă.